Articole
Sondaj
Licitatii / Vanzari
Intrebari
Concursuri / Clasamente
Uniuni / Cluburi
Galerie Foto/Video
Sfatul Medicului
Opinia Specialistului
Pagina principala Pigeon International Crescatorii Diverse English Section Chinese Section FRSC Expozitii For Fun Porumbei de top Comentariile etapei Pagina incepatorului Porumbei pierduti Romania In Direct Contact

Newsletter

Introduceti adresa de email pentru a primi ultimile noutati de la Romanian Racing Pigeons.
Intentionati sa participati cu porumbei pe columbodroame in 2024?
Da
Nu
Inca nu m-am decis

Rezultate sondaj

Federatia Romana de Sport Columbofil
UNIUNEA COLUMBOFILILOR PROFESIONISTI DIN ROMANIA
ACKA - porumbei de agrement si ornament
Inscriere columbodroame Europa
Welcome to DERBY CORABIA
Crescatoria MUNTEAN VASILE - Sibiu
Columbodromul PIGEON BEST - Prahova
Columbofil Banc Marius Dej
Produse Porumbei CORABIA
Derby CORABIA Winter
Columbodromul SUPREM

Teoria aripii - partea 1 - articol de Jules Gallez


13:15, Marti, 09.02.2010

 

Teoria aripii: Partea I

 

"Istoria columbofiliei belgiene"
Diverse opinii despre teoria aripii după 20 de ani de columbofilie.
Partea I  

Autor: Jules Gallez


Am rămas fideli principiului nostru de a investiga în prealabil fiecare concluzie la care se ajunge, nu am luat niciodată o decizie pripită şi, de asemenea, nu am fost niciodată puternic influenţaţi de diversele teorii prezentate publicului cu surle şi trâmbiţe, sperând să găsească o piaţă pregătită pentru ele şi să aducă profit. Până la momentul actual, când scriem aceste rânduri, după 20 şi mai bine de ani în sportul columbofil, niciodată nu am regretat faptul că am fost atât de precauţi în privinţa acestui aspect. Teoria aripii, ca mai toate teoriile precedente, a avut parte de întreaga noastră atenţie din momentul în care a fost formulată (1936 – ’37).   

 

În acea perioadă, se vorbea mult despre lungimea aripii (de la umăr până în vârf). Timp de doi ani, am vizitat multe crescătorii unde am examinat foarte mulţi porumbei valoroşi pe distanţe scurte, medii şi lungi. Motivul principal al vizitelor noastre era să măsurăm lungimea aripilor. Acele vizite, pe care le-am făcut în interes propriu, ne-au confirmat odată pentru totdeauna opiniile în ce priveşte importanţa care i se poate atribui lungimii aripii prin faptul că nici profeţii acestei teorii, nici ceilalţi columbofili care i-au urmat orbeşte nu au fost în stare să dovedească corectitudinea principiilor care trebuie să fi stat la baza teoriei aripii. Nu vreau să fiu răutăcios şi să dau nume, dar mulţi crescători, unii dintre ei chiar faimoşi, încă susţin această teorie.   



 

Odată cu venirea războiului, mulţi crescători au rămas în expectativă. Însă unii partizani ai teoriei aripii au avut ocazia să încerce diferite împerecheri în urma cărora au rezultat pui cu aripi mult mai lungi decât media deja cunoscută. Am vizitat nişte crescătorii într-un orăşel, unde aripile câtorva porumbei – măsurate corect – depăşeau 26 cm. Înainte de război, nu era timp suficient pentru a obţine porumbei cu adevărat “eficienţi” pentru curse. Dar acum că războiul s-a terminat, trebuie văzut în ce fel aceşti porumbei “eficienţi” îşi întrec rivalii care nu au fost înzestraţi cu aceleaşi aripi. De vreme ce au trecut zece ani de când se lucrează cu atâta perseverenţă la obţinerea unor porumbei eficienţi, aceştia ar trebui să facă legea în toate cursele.

 

Dar ce s-a observat la reluarea activităţii columbofile în primii ani de după încetarea celui de-al doilea război mondial? Nu mă înţelegeţi greşit pentru că nu din cauza problemelor de memorie am pus această întrebare.    

.

 
Am văzut că toţi acei porumbei cu aripi lungi pe care lumea s-a chinuit să-i obţină erau bătuţi cu uşurinţă pe toate distanţele. Promotorii teoriei aripii s-au făcut de râs în timpul sezonului competiţional şi încă mai aşteptăm o revelaţie din partea crescătorilor care au sacrificat totul de dragul acestei teorii.

 




 

 

Pusă în practică, această teorie atât de mult susţinută, dar care n-a putut fi dovedită în timpul războiului, s-a dovedit a fi un dezastru pentru toţi apostolii care i-au dat credit. După aceasta, promotorii teoriei au luat o pauză, s-au recules, după care au afirmat că nu era suficientă doar lungimea aripii în sine şi, pentru a face lucrurile şi mai complicate şi pentru a le fi uşor să se fofileze, au elaborat 12 aspecte ale teoriei aripii.

 

S-a început cu un antebraţ scurt, o aripă secundară cât mai scurtă, acoperită de un penaj neted şi fin, de bună calitate, în timp ce ultimele patru pene de avânt nu trebuie să fie prea late la bază, ci rotunjite la vârf şi, pe cât posibil, de aceeaşi lungime, astfel încât să formeze o aripă cu patru capete.

 

Acele ultime patru remige de avânt trebuie să fie foarte drepte, iar ultima uşor curbată spre exterior. În încheiere, lungimea aripii masculului trebuie să atingă 25 cm, iar a femelei, 24 cm. Deci adepţii teoriei aripii o pot lua de la capăt. Pentru început, trebuie să obţină un porumbel care să îndeplinească toate cele 12 cerinţe, apoi să treacă la formarea unei noi culturi. Pentru cei sceptici, aşa cum suntem noi, deoarece nu luăm nimic de bun până nu verificăm, acest lucru însemna noi experimente şi observaţii, mult mai complicate decât primele.

 

Cea de-a patra ediţie a Expoziţiei Columbofile Belgiene, organizată în acea perioadă, ne-a oferit ocazia ideală de a continua să facem comparaţiile atât de necesare. Cei mai buni 25 de porumbei au fost cântăriţi, măsuraţi şi li s-au făcut fotografii din diferite unghiuri. Ce a rezultat în urma acestei investigaţii făcute cu toată obiectivitatea şi imparţialitatea? Ne-a arătat că greutatea şi conformaţia diferă foarte mult de la un campion la altul, la fel şi forma, poziţionarea şi direcţia penelor de zbor.  

 

Următoarea remarcă nu valorează doi bani: cea mai mare vină pe care teoreticienii aripii au atribuit-o vechii şcoli e aceea că reprezentanţii acesteia din urmă au sugerat că noua şcoală nu a fost în stare să vină cu ceva mai concret sau mai tangibil. 

 

 

 


Când am avut ocazia să măsurăm şi să fotografiem aripile, am ajuns la aceeaşi concluzie şi am fost forţaţi să atribuim exact aceeaşi vină unei teorii care trebuia să facă totul clar ca lumina zilei. Încăpăţânarea cu care teoria aripii era susţinută, afirmarea repetată a infailibilităţii sale, talentul cu care ne era explicată au reuşit să ne convingă şi, cu toată că eram în gardă, niciodată nu ne-am opus cu adevărat. Însă nu ne place să ni se spună ce trebuie să facem, oricare ar fi subiectul. Noi investigăm totul pe cont propriu şi întotdeauna vom fi stăpâni pe judecăţile noastre de valoare. Nimeni nu ne poate schimba opiniile şi întotdeauna vom face propria alegere. Nu vom spune niciodată, fie şi forţaţi de împrejurări sau la comandă, că albul e negru. Promotorii teoriei aripii nu au fost înfrânţi uşor, dimpotrivă, şi-au continuat cruciada cu o încăpăţânare şi mai mare şi au mers până într-acolo încât au renunţat la toate considerentele ce nu aveau legătură cu aripa.

 

Aripa şi numai aripa era motorul porumbelului şi cea care influenţa performanţele. Dacă ar fi fost vorba numai de încăpăţânarea şi auto-mulţumirea unora dintre teoreticieni şi a adepţilor induşi în eroare, nu ne-am fi făcut mari probleme. Dar ştiam prea bine câţi crescători, în special tineri şi începători, cădeau victime acestei iluzii şi mai ştiam şi cât rău ar fi putut să producă această teorie în sportul columbofil. Acesta a fost motivul pentru care i-am dat lovitura de graţie. Tinerii crescători veneau la noi să ne ceară ajutorul, hrăniţi cu iluziile generate de teoria aripii şi deziluziile rezultate în urma confruntării cu realitatea. Înt-un final se descurajau, după care abandonau această teorie. Rezultatele investigaţiei făcute în timpul celei de-a patra ediţii a Expoziţiei Columbofile Belgiene trebuie să lămurească toate victimele unei şcoli dispărute încă din faşă că există mai mulţi factori care contribuie la crearea unui campion, nu doar aripa. Şi nu există un remediu mai potrivit decât sfaturile unora dintre cei mai mari campioni. Astfel, le-am adresat următoarea întrebare: "Care sunt cele mai importante trei calităţi pe care un porumbel trebuie să le deţină?". Această întrebare deja a fost pusă unor campioni belgieni în 1939 şi iată şi răspunsurile oferite, care sunt foarte importante din mai multe puncte de vedere.            

PIERRE BEERENS, HOUDENG.

Pentru cei care nu îl cunosc, vom sublinia faptul că Pierre Beerens a fost un mare zburător şi, pentru o lungă perioadă de timp, considerat unul dintre cei mai respectaţi arbitri ai Belgiei. Întotdeauna îşi exprima părerea despre un porumbel după ce îi studia ochiul, în care putea citi calităţile unui porumbel bun. Îl cunoşteam bine, dar când l-am rugat să ne explice la ce anume se uită atunci când analizează ochiul, ne-a răspuns foarte politicos că acela este secretul lui. Acel secret trebuie să fi dat greş spre sfârşitul carierei sale deoarece, în ultimii ani de activitate columbofilă, a fost doar o umbră a crescătorului de odinioară.

 

FRANS BERNAERTS, SCHAARBEEK.

Şi el era cam de aceeaşi părere în ce priveşte importanţa ochiului. Nu a mers până într-acolo încât să o numească secret, dar ne-a explicat în repetate rânduri că ne poate indica cel mai bun porumbel dintr-o expoziţie analizându-i doar ochiul.

A devenit un mare campion în ultimii ani de viaţă, dar suntem siguri că, în pofida numeroaselor afirmaţii referitoare la ochi, acorda atenţie şi altor calităţi care să-l ajute să-şi menţină şi îmbunătăţească linia de porumbei. Odată, i-am spus că, folosind această metodă, poate să pună mâna foarte uşor pe cei mai buni porumbei care, nebăgaţi în seamă de nimeni, se vindeau la licitaţiile din Brussels pentru un preţ modic. Doar a zâmbit şi nu prea a ţinut cont de aluzia noastră.  

 
DOCTOR BRICOUX, JOLIMONT.

Maestru al sportului columbofil, Dr. Bricoux era adeptul normei standard franco-belgiene. Împreună cu regretaţii Leruy, Beague şi alţii, a elaborat regulile care ulterior vor permite clasificarea porumbeilor voiajori după acest criteriu. Totuşi, în ultimii ani ai glorioasei sale epoci, Dr. Bricoux a fost unul dintre cei mai mari zburători pe care lumea i-a cunoscut vreodată. Nu de puţine ori în echipa lui s-au regăsit unul sau mai mulţi porumbei excepţionali pe care un adept supus al teoriei standard nu i-ar fi păstrat niciodată în viaţă. Un lucru trebuie să spunem despre Dr. Bricoux, care, pe lângă calităţile sale de columbofil, era şi un bun om de afaceri, care prefera să cultive porumbei bine clădiţi, cu o constituţie solidă, cu un spate rotund, lat şi puternic, aşa cum se cerea în acea perioadă. De asemenea, avea obiceiul să păstreze în fiecare an cel puţin un porumbel care nu corespundea standardului celorlalţi. Făcea asta doar ca să-l testeze, şi nu o dată un astfel de porumbel s-a dovedit a fi un excepţional zburător.


 


ADOLF VIRLET, HAINE-ST.-PIERRE.

Un columbicultor şi un zburător de primă clasă care, până în ultimul său an de viaţă (1939), a obţinut rezultate uimitoare. A murit la începutul celui de-al doilea război mondial. Când i-am adresat aceeaşi întrebare, ne-a răspuns următoarele: “Primul lucru pe care îl caut la un porumbel atunci când îl iau în mână este echilibrul perfect. Niciodată nu am dat greş cu această cerinţă. Acesta este aspectul care îmi permite să dau un verdict favorabil sau nefavorabil după ce am analizat porumbelul în mână, fără măcar să mă uit cu atenţie la el. În mod clar e o chestiune de sensibilitate a degetului. Totuşi, îmi menţin afirmaţia că echilibrul general constituie cea mai importantă calitate pe care o cer unui porumbel. Pe locul doi vine forma şi supleţea aripii. Foarte rar mi s-a întâmplat să ţin în mână un bun fondist care să nu aibă o aripă suplă. Eu prefer porumbeii a căror ultimă pană este uşor mai lungă decât penultima. Dar ţineţi minte că aceasta este doar o preferinţă personală deoarece sunt multe excepţii. Însă, în toate cazurile, ultima pană trebuie să aibă cel puţin aceeaşi lungime ca antepenultima (a treia de la vârf). Şi ca să trag o concluzie, aş spune că un porumbel bun trebuie să aibă întotdeauna un ochi limpede şi ager, indiferent de culoare”. Aceasta este opinia unui bătrân campion care a plecat dintre cei vii în plină glorie.  

 

DR. DUPONT, THULIN.

A fost un specialist şi un campion al curselor pe distanţă lungă, dar ce păcat!, a murit prea devreme. Totodată, era un cercetător neobosit şi un orator genial. În ce priveşte aripile, înainte de război avea una dintre cele mai valoroase colecţii de păsări. În 1938, când l-am vizitat, renunţase la ideea de a mai creşte păsări cu aripi ca la carte (adevărul e că acel sezon nu fusese atât de strălucitor ca precedentul). În continuare, vom reda opinia sa în ce priveşte calităţile necesare unui porumbel de fond, pentru că alt tip de porumbel nu-l interesa. Calităţile fizice: “Prefer porumbeii de talie medie (într-adevăr, cea mai mare parte a porumbeilor săi buni erau mai degrabă mici). Trebuie să aibă o musculatură puternică. Prefer o aripă lungă şi un antebraţ bine proporţionat. Dar, mai presus de toate, îmi place să le cunosc originea, altfel reproducţia devine o loterie, adică pierdere de timp şi bani. Pe de altă parte, este foarte important să descoperiţi un sistem de management care li se potriveşte cel mai bine şi, de asemenea, ce metodă de antrenament şi exerciţii le trebuie. Vă puteţi antrena puii, dar nu trebuie să exageraţi şi nu trebuie să-i concuraţi prea dur până nu împlinesc vârsta de 3 ani”. Acestea au fost singurele cuvinte ale regretatului Dr. Dupont din Thulin.    

 

HERMAN BALASSE, MANAGE.

Continuăm să mergem pe urmele campionilor decedaţi şi să vă prezentăm opiniile lor. Este acum rândul prietenului nostru, Herman Balasse, şi el plecat dintre noi în culmea gloriei. A fost unul dintre cei mai tari competitori pe distanţe scurte şi medii între anii 1945 – 1950. În afară de acest lucru, era un abil cunoscător şi aproape întotdeauna reuşea să identifice cea mai bună pasăre dintr-o crescătorie. Iată răspunsul pe care ni l-a oferit adresându-i aceeaşi întrebare: “Prima selecţie o fac atunci când iau puiul din cuib, înainte de a fi înţărcat. Cu alte cuvinte, îl analizez imediat ce este suficient de mare încât să părăsească cuibul. Dacă nu-mi place cum arată un porumbel la o lună, atunci nu o să-mi placă niciodată.

 

Prefer să lucrez atunci când adăpostul este semi-obscurizat, în aşa fel încât celelalte calităţi, cele pe care le am în minte, să nu mă ispitească. Îmi place ca aripa să fie suplă, dar nu mă rezum doar la acest aspect pentru că sunt multe excepţii de la regulă. De asemenea, îmi place ca aripa să fie şi lungă, dar proporţionată cu gabaritul porumbelului. Este o certitudine: cu cât aripa este mai lungă, cu atât porumbelului îi va fi mai greu să o folosească. Totodată, îmi plac porumbeii solizi, bine legaţi. Ce poţi obţine cu un porumbel slab, chiar dacă celelalte calităţi sunt perfecte?” Acestea au fost cuvintele lui Herman Balasse.  

 

 

 


ERNEST DURAY, ECAUSSINNES.

În cursele de fond, a obţinut rezultate care nu au mai fost atinse vreodată. Iată opinia domnului Duray legată de primele trei calităţi pe care trebuie să le întrunească un cursier: “Primul aspect pe care îl iau în consideraţie este reflexia, sau, mai bine spus, expresia ochiului. Coloarea nu contează, însă din expresia ochiului îţi pot da seama de inteligenţa şi voinţa unui porumbel. Ea este oglinda sufletului.

 

Prefer o formă corporală cilindrică, care să-ţi lase impresia că pasărea poate aluneca prin aer fără efort. Un schelet solid, o musculatură puternică şi o bună ventilaţie a aripii, dar nu îmi plac porumbeii prea lungi. Porumbeii cu o carenă prea adâncă, cei laţi în piept, greoi şi disproporţionaţi sunt buni doar atunci când zboară cu vânt din faţă, acesta reechilibrându-i.

 

A treia calitate în ce priveşte aripa şi în conformitate cu noua teorie e ca aceasta să fie cât se poate de lungă. Unii dintre prietenii mei au luat-o pe îndelete, s-au pus pe măsurat aripile celor mai buni porumbei pe care îi aveau şi au notat dimensiunile pe hârtie astfel încât să le poată compara. Curând, au lăsat totul baltă. Părerea mea e că s-au dat bătuţi prea devreme pentru că e foarte probabil să fi fost pe drumul cel bun în demersul lor de a deveni columbofili redutabili. Mai presus de toate, un adevărat porumbel de fond trebuie să aibă întotdeauna nişte aripi suple (articulaţii flexibile, elastice).”

 

RENE GENETTE, NAMEN.

E unul dintre cei mai puternici zburători din Belgia şi, în calitate de arbitru columbofil, se numără printre cei mai buni. Redăm în continuare răspunsul lui la întrebarea de mai sus. Ne-a împărtăşit opinia sa în perioada când câştiga fiecare cursă.   

 

“Prima calitate pe care o urmăresc la un porumbel este vitalitatea. Cu alte cuvinte, starea de sănătate perfectă, nervozitatea şi puterea pe care o degajă. Un porumbel care posedă aceste calităţi, şi care mai are pe deasupra şi un penaj bogat, garantat se află în vârf de formă şi va concura bine pe toate distanţele: scurte, medii şi lungi. Un porumbel ieşit din formă poate fi depistat cu uşurinţă după calitatea penajului, care va avea un aspect spălăcit, fără nici un pic de strălucire. Dacă un porumbel se află într-o asemenea stare, va fie gal cu zero atât ca zburator, cât şi ca reproducător. A doua calitate: în cazul curselor dure, este absolut necesar ca un porumbel să aibă o constituţie fizică excepţională. O osatură perfectă, musculatură puternică, o aripă extraordinar de suplă (elastică), care trebuie să fie în formă de seceră în comparaţie cu greutatea şi talia păsării, şi un penaj bogat.   

 

Indiferent de categoria de distanţă la care intenţionaţi să participaţi, rezultatele bune se obţin cu porumbei într-o stare perfectă de sănătate şi din aceştia trebuie să scoateţi pui. Astfel de porumbei vor avea întotdeauna poftă de mâncare iar constituţia lor excepţională le va permite să asimileze toată hrana pe care o consumă. Hrăniţi în acelaşi mod ca ceilalţi porumbei, întotdeauna se vor afla într-o condiţie perfectă, iar penajul va fi lucios”.  




MARTIN VAN TUYN, SCHOTEN.

Marele campion din Antwerp şi, ca să ne exprimăm mai bine, o autoritate naţională în materie de columbofilie. Nu cunoaştem un alt crescător mai potrivit a-şi da cu părerea pe marginea acestui subiect.

 

Ne-a precizat că, în opinia sa, pe primul loc în topul celor mai importante trei calităţi se află musculatura. Trebuie să vă spunem că Martin Van Tuyn, împreună cu vechiul său partener, Piet de Weerd, sunt, dacă ne putem exprima astfel, descoperitorii musculaturii. Sunt foarte puţini crescători asemenea lor, care pot preciza cu exactitate felul în care trebuie să se poziţioneze muşchii pectorali şi calitatea lor.   

 

Alături de supleţea musculaturii, este la fel de important ca un porumbel să posede o osatură solidă şi un piept puternic. Luat în mână, un porumbel trebuie să-ţi lase impresia că e tare şi compact, nu moale.


Pe locul trei, Van Tuyn menţionează fineţea penelor şi supleţea aripii. Atunci când deschidem aripa unui porumbel, aceasta nu trebuie să opună rezistenţă, ci să se lase deschisă cu uşurinţă. Vitalitatea unui porumbel este dată de starea sa de sănătate. Lui Van Tuyn i-au plăcut întotdeauna porumbeii cu o expresie ageră.

 

Martin Van Tuyn şi-a pus în practică şi testat propria teorie vreme de mulţi ani şi a dovedit că este corectă.

 

Sursa: http://www.pipa.be/en/content/wingtheory-part-i

 

Traducere de Andrei – Silviu Oprea

Date despre bolile porumbeilor - Sava Gruescu - partea a 2-aVaduvia si metodele sale - Jules Gallez - partea a 3-aFratii Janssen - articol despre antrenamentul pasarilor tinere`Aripile si zborul porumbeilor` - articol de Les J. ParkinsonSa jucam sau sa nu jucam la vaduvie ? - articol de col. Florin Chirita
Nume
Email
Comentariu

Contact - Regulament
Copyright © 2008 - 2024 RRP. Toate drepturile rezervate.